Nouadhibou, Mauritania.Cinzeci si doua de zile de infern pe Oceanul Atlantic. ( partea a-4-a )
continuare…
Ivanov si Boris, colegii mei de cabina, erau doi lipoveni trecuti bine de 55 de ani.Prezenta mea acolo se vedea ca ii incomodeaza teribil si uitau deseori sa vorbeasca romaneste in fata mea.
Aveau o ura viscerala fata de tot ce era autoritate pe vapor incepand de la comandant, tehnolog piscicol si pana la ultimul sef de tura. Probabil ca si eu ca si viitor inginer piscicol eram bagat in aceeasi oala cu cei de mai sus si nu scapau nici un prilej de a-mi face viata amara. Noroc ca eram in schimburi diferite si nu prea ne intersectam.
Erau insa foarte harnici.Scopul lor declarat era de a strange cat mai multi bani la fiecare voiaj pentru batranete. Si asta doar prin munca cinstita.
V-am spus deja ca erau deja pescadoare foarte cautate care isi faceau si chiar isi dublau planul si pe care te imbarcai doar pe baza unei spagi consistente date pe la birourile de la IPO Tulcea.
De obicei pe astfel de pescadoare, echipajele se inchegau in ani de zile.Cei care nu aveau chef de munca ci doar de smecherii erau refuzati din start de comandant si inginerul tehnolog.
Aici se muncea ca la galere si se castiga pe masura.Nu venea nimeni de placere pe vapor.Toti aveau interesul de a pleca cu cat mai multi bani acasa.
Pescadorul pe care eram imbarcat era de tipul celor mai cautate.Nava era bine pusa la punct din punct de vedere mecanic si pescuia fara pauze. Personalul era aproape robotizat.
Nu aveam decat doua alegeri: ori munceam pana la epuizare alaturi de ei si castigam foarte bine ori ceream transferul pe vreo epava care mai mult stationa si castigam doar diurna de 80 de centi.
Aveam deja cateva zile pe vapor si deja facusem cunostinta cu “mistoul” de vaporean. Prima mi-au tras-o chiar vecinii de camera.
Deoarece fusesem deja incadrat in gruparea”Bora-Bora” a celor care aveam deja rau de mare, dependenta mea de o buda era totala la inceput.
Cand l-am intrebat pe Boris unde e toaleta, el mi-a spus ca singura toaleta pentru marinari este undeva doua etaje mai sus si s-a oferit chiar sa ma conduca pana acolo.
Nu ajungeam bine pana in camera ca si trebuia sa ma intorc la buda. Bineinteles ca nici nu apucam sa urc bine prima pasarela pana la capat ca eram gata. Ajunsesem la performanta sa fug cu mopul intr-o mana si galeata cu apa in cealalta pe scari fara sa ma tin de balustrade dar niciodata nu am reusit sa ajung cu bine la baie in primele zile.
Dupa cateva zile de atletism ma opreste seful mecanic, un moldovean de prin Iasi,care ma intreaba unde fug ca un bezmetic.”La buda ,am rau de mare!” i-am zis.
“Pai de ce fugi fratele meu pana la etajul doi pe scari cand ai toaleta la doi pasi de camera ta, m-a intrebat el.Unde aici?… l-am intrebat eu ofuscat. Iaca aici si imi deschide o usa aflata la nici 3 metri de camera mea.” Tot pe acolo am descoperit si cabina cu dusurile.
Mi-o facusera lipovenii mei dar nu am zis nimic si am suferit in tacere. Nu puteai sa te superi pe ei. Atat ii ducea si pe ei capul.
Dupa o saptamana mi-am luat catrafusele si m-am mutat la etajele superioare unde chiar daca raul de mare se resimtea mai puternic macar aveam un hublou in camera pe care il puteam deschide ori de cate ori aveam nevoie.
A trecut prima saptamana si in sfarsit furtuna s-a mai linistit,la fel si starea mea de rau.Incepusem sa ma obisnuiesc si cu caldurile infernale,45 de grade ziua si tot atatea noaptea.Caldura remanenta din timpul zilei se pastra in corpul navei si noaptea, asa ca era ca o sauna continua.
Nu reusisem deloc sa ma obisnuiesc cu mirosul de faina de peste care te insotea peste tot pe nava.Evitam pe cat posibil sa ajung in zona fabricii.
Imi schimbasem regimul alimentar si mancam toata ziua doar paine prajita, singura dealtfel care-i priia stomacului meu torturat.Fuman cate doua pachete de tigari pe zi si beam ness facut in cutii de cola taiate de jur imprejur,cam 1 kg pe zi.Mai aveam si coniacul de acasa si ne mai intaream trupurile sleite ca sa mai uit de rau.
Dupa vreo cateva rateuri pe la traulare cand traulul a fost scos mai mult gol din mare,au inceput sa se caute cei care adusesera ghinion navei.
Cine sa fie altii decat studentii practicanti care nu fusesera inca botezati.
Botezul unor neinitiati era cea mai mare distractie pentru marinarii de pe vapor.
Era un prilej de bascalie , amuzament dar mai ales de defulare a unor oameni care muncesc nonstop si care cu lunile nu vedeau decat oceanul si cerul din jurul lor.
Intr-o zi cu marea linistita s-a amanat traularea si am auzit deodata prin difuzorul din camera, mesajul:”Toti studentii practicanti sa se prezinte de urgenta pe puntea de traulare la exercitiul de incendiu.”
In afara de studentii de la piscicultura se mai aflau pe vapor si studentii de la institutul de marina Mircea cel Batran, viitorii ofiteri de punte si mecanici.
Dormeam atunci, dar cand comandantul navei da un ordin pe nava il respecti fara sa cracnesti.
Ne-am imbracat la urgenta si am zbughit-o pe punte. Era o liniste suspecta dar am vazut cu coada ochiului cum toti marinarii erau imprastiati strategic prin colturile puntii.
“Adunarea pentru exercitiu in mijlocul puntii, a ordonat comandantul ! ”
Ne-am adunat ca oile gramada si la un moment dat s-a dat o comanda scurta. “Acum!”
Au aparut ca de nicaieri tunurile de apa pregatite special si le-au pus pe noi.Ne-au udat ciuciulete din cap pana in picioare si ne-au imprastiat cu jeturile de apa prin toate ungherele.Nu aveai pe unde sa fugi, imediat ceilalti marinari te impingeau inapoi.
Am fost murati bine cu apa sarata vreo 10 minute si curatati astfel de ghinioane.La un moment jetul a incetat si am crezut ca am scapat.
“Adunarea pentru proba olimpica ,s-a auzit o comanda scurta.”
Ne-am uitat unii la altii intrebatori.”Proba olimpica???”
La proba olimpica trebuia sa treci printr-un tunel format din colaci de salvare agatati cu parame infruntand din partea opusa un jet de apa tras cu tunul exact prin miezul colacilor.Nu puteai sa dai inapoi asa ca a trebuit sa intram in hora.Am inghitit la apa sarata cat pentru tot voiajul dar adrenalina m-a ajutat sa termin exercitiul fara urmari prea serioase.
“Dragi studenti aveti ocazia sa intrati acum in corpul marinaresc”, a spus comandantul incercand sa stea cat mai serios desi ii dadeau lacrimile de atata ras.”Pentru aceasta trebuie ca nasul vostru de botez sa va miruiasca asa cum trebuie si apoi sa va barbiereasca marinareste.”
“Ce naiba o mai fi si asta”, m-am intrebat eu si raspunsul nu a intarziat sa apara.
Nasul nostru a fost un lipovean simpatic, mos Vanea, care toata viata traise pe mare.
Ne-a pus omul sa ne dezbracam la piele si a inceput cu o carpa imbibata de motorina sa ne spele peste tot.
Dupa ce era gata spalatul trebuia sa trecem la barbierit.Venea un mecanic cu o galeata plina de vasilina pe care o folosea in loc de spuma de ras.Dupa ce ti-o intindea bine pe fata, ii venea randul lui mos Vanea care cu un brici special de botez iti radea vasilina de pe obraz.
Dupa ce am trecut cu totii supliciul am fost din nou inmiati in apa.
“Doamne,oare cat o sa mai dureze aceasta tortura”, ma intrebam eu in timp ce tot echipajul se tavalea pe jos de atata ras.
Miroseam a motorina, eram sleiosi de atata vasilina amestecata cu apa sarata, mai aveam putin si dadeam totul afara din mine.
Atunci mos Vanea a spus:”Incepand de astazi ati fost inaintati la gradul de lupi de mare.Ca sa dovediti ca sunteti adevarati marinari trebuie sa beti acest pahar pana la fund fara sa luati paharul de la gura. Voi incepe eu si voi ciocni in sanatatea voastra”.
A venit ajutorul lui cu o tava de pahare umplute cu coniac,credeam eu atunci.
A baut mos Vanea paharul lui pana la fund dupa care am urmat toti odata. Vanea avea in pahar coniac adevarat dar noi novicii aveam apa de mare amestecata cu un pic de coniac fara sa banuim insa asta.
Nu am apucat sa beau jumatate.Cand am simtit gustul de apa sarata …va imaginati ce s-a intamplat.Cu totii am disparut intr-o fractiune de secunda spre bordurile navei sa ne racorim stomacurile.Fusese picatura care umpluse paharul.
Trebuia acum sa ne cinstim botezul si fiecare din noi a adus cate o sticla de coniac pe care am daruit-o nasului.
Ceremonia a luat sfarsit in apaluzele marinarilor si ne-am intors la munca ca si cum nimic nu s-a intamplat.
Mi-au trebuit cel putin doua saptamani sa scap de mirosul de motorina si sa ma curat de vasilina.
Trecusem deja de prima saptamana care pe vapor se numeste saptamana depresiei.Este saptamana cea mai grea chiar pentru un marinar mai incercat.Fusesem avertizat de chestia asta.
Nu reuseam insa deloc sa ma obisnuiesc cu ritmul infernal de lucru.Desi initial se spunea ca vom parcurge tot procesul tehnologic,am fost uitati la banda de sortare.
Erau doua locuri unde nu puteai sa tragi chiului niciodata. Aici si la banda de ambalare a brichetelor de stavrid .
Pe o banda transportoare veneau cateodata si doua vagoane de peste pe care patru oameni trebuia sa-l selecteze la mana.
Stavridul mergea la brichetare si in apoi in tunelul de congelare iar celelalte specii pe un burlan direct la fabrica de faina de peste.
Era de departe cel mai naspa sector deoarece trebuia sa ai atentie distributiva, o dexteritate si o viteza incredibila la maini ca sa nu trimiti altceva decat stavrid la tunelul de congelare.
Daca mai scapai cate un macrou din greseala si era vreun tampit pe la tunel ti-l arunca direct in cap fara sa te mai avertizeze.
Chiar daca ti-era rau nu puteai sa-ti lasi colegii balta decat daca te inlocuia cineva.Daca nu mergea banda bine se bloca tot fluxul si toti stateau dupa tine gratulandu-te cu cele mai nostime apelative marinaresti.
Usor, usor am inceput sa invatam si noi smecheriile pe vapor. Stiam acum de ce nu ne lasau pescarii sa stam in echipa lor la traulare unde se aflau de obicei cei mai smecheri.
Cat timp am stat pe ocean am prins toate tipurile de pesti,unii dintre ei fiind atat de ciudati incat nu reuseam sa ii identificam in nici un tratat de ihtiologie invatat de noi in facultate si nici in determinatoarele de pe vapor.
Cand se ridica traulul de punte, pe langa stavrid care era specia noastra tinta mai vedeai amestecati: scrumbie de Atlantic, zargan, lufar, lup de mare, pagel, barbun, draci si dragoni de mare, macrou, palamida, ton, peste sabie si spada, rechini, delfini, caracatita, calamar precum si uneori ciudatii pesti balon sau peste luna.
Caracatita,calamarul si lupul de mare aveau mare cautare pe piata restaurantelor de lux din Las Palmas. Baietii le sortau separat si le trimiteau pe filiera secreta la tunelul de congelare apoi la magazia de frig.
Cand veneau navele Polar din tara sa incarce pestele,specialitatile erau schimbate pe sticle de tarie care erau impartite frateste la toti marinarii pescari. Marinarii de pe Polar le distribuiau mai departe si toata lumea era multumita.
O sticla de tarie buna era cea mai importanta moneda de schimb pe vapor.Exact ca si tigarile in puscarii.Tot un fel de puscarie era si pe vapor.
Toata treaba era facuta fara stiinta comandantului si a tehnologului.Prezenta noastra le-ar fi putut desecretiza actiunea si de aia nu prea ne agreau in echipa lor pe punte.
Pe puntea fiecarui pescador se gasea cate o plita electrica mare unde se facea la urgenta cate o specialitate scoasa direct din navod.
Mi se acrise de atata scrumbie, macrou si calamar la gratar asezonate doar cu sare.
Timpul trecea al naibii de greu. Sase ore munca, sase ore odihna si tot asa.Erau marinari care se aflau de 8 luni in voiaj. Mai auzeai cateodata la statia radio cand stateam in cabina de comanda cum ca pe cate un pescador mai lipsea cate unul la apel deoarece clacase psihic si se aruncase noaptea in ocean.
Pe fiecare pescador se aflau si cate doi ofiteri mauritanezi care supravegheau ca fiecare nava sa nu incalce regulile de pescuit,sa nu intre in apele lor martime nationale sau sa se pescuiasca specii pentru care nu aveam licenta.
Pe platforma continentala unde se afla flota de pescuit erau sute de pescadoare din toate colturile lumii care pescuiau paralel unul cu altul uneori si la cateva sute de metri distanta.
Pescadoare romanesti, rusesti,j aponeze, sud coreene, spaniole, nordice se aflau intr-o cursa continua pentru a prinde locurile cele mai bune.
Pana si pescadoarele romanesti se aflau in competitie intre ele si nu-si divulgau locurile cele mai bune de pescuit.
Cea mai performanta aparatura de detectare a bancurilor de pesti o aveau rusii.Unde erau cate trei-patru pescadoare rusesti imediat se lipea de ei si unul romanesc. Scopul scuza mijloacele. Cu cat pescuiai mai mult cu atat castigai mai mult.
Fiecare nava avea un plan.Daca iti realizai planul primeai in tara in afara de diurna de imbarcare in valuta care era sfanta si un salariu in lei.Cu cat pescuiai mai mult si iti depaseai planul,cu atat primeai lei mai multi in tara.
Intr-o zi comandantul a ordonat coborarea salupei de la bord care urma sa mearga sa preia fructe proaspete si doi marinari de pe un pescador care tocmai venise din Las Palmas.
Doi studenti au fost acceptati pentru misiune printre care si eu.Doream sa mai scapam de plictiseala de pe vapor.
Am descarcat fructele (banane,portocale,kiwi,mango etc) si cand marinarii au coborat la bordul salupei am ramas blocat.Unul din ei era Marius,consateanul meu. M-am bucurat teribil deoarece el fusese mentorul meu si acum fusese repartizat ca timonier pe vaporul nostru.
Doi kilometri cat era distanta intre pescadoarele noastre pe o mare perfect lina se vedea o dara continua de coji de banane, portocale , kiwi si mandarine, bucurosi ca daduse o asemenea pomana peste noi.Era anul 1989 si in tara bananele si portocalele se gaseau mai mult pe sub mana.
In urma barcii ne insoteau credinciosi ca de obicei prietenii nostri rechinii ciocan.
Marinarii pescari care stateau la traul atunci cand descarcau pestele pe punte aveau un obicei pe care nu l-am inteles niciodata.Toti rechinii prinsi indiferent de marime erau taiati la burta si aruncati inapoi in apa.
Nu am sa pot uita niciodata spectacolul terifiant din fata noastra cand ceilalti rechini atrasi de mirosul sangelui isi atacau confratii.
Uneori cate un banc de 20-30 de delfini intrau in traul din greseala si mureau sufocati.O mai mare tragedie ca asta nu se putea intampla,delfinii fiind priviti ca fiind prietenii marinarilor pe ocean.
Un moment aparte era atunci cand dupa ce se servea masa pe vapor resturile de mancare erau aruncate in apa. Zeci de rechini ciocan apareau instantaneu luptandu-se pentru ele.
Cea mai mare placere a mea in timpul liber era sa stau cu Marius pe puntea de comanda la timona unde prin statia radio auzeai cele mai bune bancuri marinaresti si ultimile intamplari petrecute in flotila.
Una din cele mai mari bucurii ale marinarilor pe ocean era atunci cand sosea Polarul din tara cu corespondenta si pachetele de acasa pentru echipaj.La urgenta se reintregeau proviziile de coniac si vodca, pepsi si cola.
Intr-o zi s-a dat avertisment de vreme rea si pentru vreo doua saptamani au inceput furtunile de gradul 5-6. Ma asteptau vremuri grele.
Cred ca mai bine de jumate din echipaj suferea acum de rau de mare.Inclusiv unii care facusera misto de mine pe la inceput.
Stateam pe punte de comanda iar valurile loveau cu furie prova navei spargandu-se direct in geamul de la cabina de comanda .Senzatia era extraordinara facandu-ma sa mai uit de raul de mare.
Doua saptamani am servit doar paine prajita, tigari,ness si coniac.Altceva organismul nu putea sa primeasca.Cand m-am cantarit am inlemnit. Acul indica 59 de kg. Aveam 70 de kg cand am plecat din tara.In doar trei saptamani pierdusem aproape 11 kg.Aratam ca un somalez veritabil la cei 1,87 m ai mei si 59 de kg.
Simteam ca o sa mor daca nu se opresc valurile.La cantina era o adevarata aventura sa reusesti sa mananci o farfurie de ciorba pe care erai obligat sa o tii in mana.
De la comandantul de zona al flotilei de pescuit s-a primit dispozitia ca toti studentii piscicoli de pe vaporul nostru sa completeze echipajul de pe alt pescador care era in suferinta la acest capitol imediat ce vremea se va indrepta.
S-a prins un culoar de vreme buna si s-a ordonat echiparea. Mi-am luat ramas bun de la Marius, de la nasul Vanea si de la ceilalti marinari cu care ne-am imprietenit si ne-am urcat in salupa.
Nu stiam destinatia dar nici nu ma interesa foarte tare deoarece peste tot era la fel de rau.
Eu de felul meu eram optimist. Ne-am apropiat de vapor si cand am citit numele de la prova am inlemnit.
Un pesimist care ar fi spus ca mai rau decat s-a intamplat pana atunci nu se poate.
Privind numele vasului din fata mea, optimistul din mine a grait incetisor: “ba uite ca se se poate.”
Scria mare de tot, Putna, cosmarul oricarui marinar din flotila romaneasca de pescuit oceanic.
Foarte bune informatii am gasit pe pagina dumeavoastra.
Va veau multa sanatate in ceea ce v-ati propus.