Nouadhibou,Mauritania.Cinzeci si doua de zile de infern pe Oceanul Atlantic. ( partea 1)

Nouadhibou,Mauritania.Cinzeci si doua de zile de infern pe Oceanul Atlantic. ( partea 1)

Inca din primul an de facultate asteptam cu nerabdare aceasta practica de pe ocean care ne dadea un statut aparte in randul studentilor.


A lua botezul oceanului pe vremea aceea echivala in zilele noastre cu a fi cel putin o legislatura, senator sau deputat.


Insemna in primul rand evadare din lagarul comunist pentru o perioada, distractie in Las Palmas de Gran Canaria, aventura si nu in ultimul rand bani foarte multi pentru acea perioada.


Nu era foarte usor sa pleci. Trebuia ca organele de securitate sa-ti verifice dosarul cu mare atentie, sa ai un trecut curat, familie sanatoasa din punct de vedere politic, fara refugiati sau rude fugite prin strainatate.


La inceputul anului trei ,toti colegii ne-am depus doasarele de viza si ne-am pus pe asteptat.


Eu stateam cel mai prost din punct de vedere al sanselor.Aveam un var primar fugit in Austria in 1984 dar pe care nu l-am mentionat in informatiile depuse dosar. Daca te prindeau cu minciuna riscai sa primesti interdictie pe viata de a pleca din tara.


Impartasisem aceasta informatie doar colegilor de camera care imi erau foare buni prieteni si in care aveam mare incredere.


Pe la tara unde aveam domiciliul toti vecinii mei fusesera deja chestionati de baietii cu ochi albastri cu privire la persoana mea.


Timpul trecea vazand cu ochii si nimeni dintre noi nu primea nici un raspuns. Personal, aveam sanse nesemnificative de a trece interviul la modul cum aflasem noi ca se fac verificarile.


In luna aprilie 1989 un coleg de grupa ce avea un frate ce lucra in D.S.S. la Bucuresti si care trebuia sa plece si el cu noi pe ocean m-a chemat deoparte si mi-a spus confidential:”Felicitari baftosule, ti s-a aprobat viza, te rog nu mai spune la nimeni deocamdata pana nu vine raspunsul la toti”.


Am crezut ca nu aud bine, imi venea sa-l iau in brate pe cel ce imi daduse vestea.


Cand am ajuns in camera baietii au vazut ceva schimbat la mine si m-au intrebat ca s-a intamplat.


Nu am mai putut tine secretul si le-am spus:”Barosanilor…am luaaat vizaaaaaaa!!!”


“De unde stii?… M-a anuntat… dar mergeti pe sest…nu ati aflat nimic de la mine.”


S-au bucurat deoarece au aflat in acest fel ca verificarile nu se fac chiar la sange daca nu-mi gasisera neamurile fugite in Austria.


Cu aceasta ocazie am aflat ca nici nu ne daduse nimeni in primire ca ascultam in fiecare noapte in camin Europa Libera.


In circa o saptamana au venit toate raspunsurile. Sapte trecusem verificarile si trei picasera.


Emotiile sau evaporat,au inceput vizitele medicale si vaccinarile obligatorii impotriva holerei,malariei si febrei tifoide.


Am plecat la IPO Tulcea (Interprinderea de pescuit oceanic) pentru a ne face carnetele de marinar si imbarcare si de a parcurge toate formalitatile birocratice.



IPO Tulcea era un colos al pescuitului oceanic in lume la acea vreme. Ocupa locul 4 in lume ca dotare dupa URSS, Coreea de Sud si RDG.


Avea in dotare 83 de nave dintre care 57 de pescadoare, 13 polare si restul nave auxiliare.


Aici lucrau peste 6000 de marinari pescari, 360 de comandanti de nave si tot atatia secunzi, ofiteri punte,ofiteri mecanici si ingineri tehnologi.


Navele Polar aprovizionau pescadoarele cu alimente, carburanti, piese de schimb, faceau schimbul echipajelor in zonele de pescuit si preluau in schimb pestele prelucrat, congelat, brichetat precum si faina si uleiul de peste.


Se spunea ca un Polar putea sa care pana la 700 de vagoane de peste.


Flota de pescuit romaneasca actiona pe doua mari sectoare: zona Namibiei si zona Mauritaniei.


In Namibia se pescuia in special merluciu iar in Mauritania se pescuia stavrid.


Schimbul de echipaje se facea de obicei cu navele Polar dar transportul dura foarte mult iar conditiile nu erau dintre cele mai bune.


O a doua alternativa era transportul cu avioanele Tarom.


Pentru zona Namibia avioanele transportau marinarii pana in aeroportul Luanda din Angola iar in Mauritania pana in Nouadhibou.


In cazul in care apareau defectiuni la nave care nu puteau fi remediate pe mare, cei din zona Namibia erau tractati in Cape Town,Africa de Sud sau in Las Palmas cei din zona Mauritaniei.


Ascultasem in fiecare an povestile colegilor din anii mai mari care fusesera deja in practica.


Pescadoare mitraliate pentru ca intrasera in apele teritoriale ale altor tari, povesti cu pescadoare care luasera foc, conflictele militare din zona, toate acestea faceau ca adrenalina noastra sa clocoteasca din plin.


Anul scolar se apropia de sfarsit iar plecarea astepta la usa. Singura necunoscuta era doar destinatia: Cape Town, Africa de sud sau Nouadhibou, Mauritania.


Cu totii ne rugam in fiecare seara sa fie Africa de Sud si rugamintile ne-au fost “ascultate”:vom pleca in Mauritania cu avioanele Tarom.


Aparuse o problema intr-o tara africana legata de o aprobare de survol a avioanelor si se renuntase la idee.


Schimburile de echipaj din Namibia urma sa se faca cu Polarele si ar fi durat prea mult pentru noi ca sa ne intoarcem pana la inceputul noului an scolar.


Un pescador avea in medie un echipaj de 90 de marinari iar in zonele de pescuit erau peste 45 la care urma sa se faca schimburile.4000 de oameni.


Profesorul universitar Razlog cel care urma sa ne insoteasca pe ocean in practica ne-a adunat si ne-a spus:

“Dracilor, aveti mare grija, sa nu cumva sa va impinga pacatul sa va luati ramas bun de la cei dragi cu gandul ca o sa va pierdeti urma prin Las Palmas. Veti face cel mai mare deserviciu colegilor vostri mai mici care nu vor mai avea sansa unei asemenea practici. Nu mai vorbesc ce rau imi veti face mie. Va faceti bagajele si asteptati telefonul meu acasa cand sa va prezentati la aeroportul Otopeni. Anulati orice vacanta planificata la mare. Asta va fi vacanta voastra”.


Era inceputul lui iunie. Asteptam telefonul de plecare in fiecare zi.


In camin eram tot timpul avertizati sa nu intram in contact cu studentii straini iar cu colegii nostri arabi doar pentru stricta necesitate.


Aveam nevoie sa plecam cu niste dolari la noi pentru a ne face cumparaturile acolo. Pentru fiecare zi in care urma sa fim imbarcati urma sa primim o diurna de 90 de centi. Pentru 60 de zile cat trebuia sa stam urma sa primim 54 de dolari americani. Putin,foarte putin pentru asteptarile noastre.


Stiam din prelucrarile anterioare ca daca vom fi prinsi cu valuta asupra noastra in tara puteam fi exmatriculati sau si mai rau condamnati. Asta ne mai lipsea.


Pe riscul meu am cumparat 200 de dolari de la un arab din camin pe care i-am ascuns in ciorapi.Riscasem enorm dar imi faceam griji acum cum o sa-i trec prin vama din Otopeni.


Timpul trecea iar telefonul nu mai suna.Trecusera aproape 40 de zile de asteptare. Prietenii de la tara incepusera sa ma ia la misto.


Am cunoscut un consatean, Marius, vaporean si el pe un pescador care astepta si el sa plece in voiaj.


” Ti-ai luat ceainice, m-a intrebat el? Ce ceainice ?…am intrebat eu.Pai cum vrei sa faci rost de valuta acolo, esti fraier sa te bazezi doar pe diurna?”


Nu i-am spus ca aveam cumparata valuta, nu-l cunosteam atat de bine la vremea aceea.


“Du-te fratele meu si cumpara-ti trei geamantane mari, umple-le cu ceainice, cumpara inca doua geamantane 5 in 1(cinci valize care incap una in alta), vezi ca merg foarte bine si trompetele dar sunt cam scumpe si la noi in tara.Vezi nu te arunci la ceainice din alea scumpe, iei ce-i mai ieftin”


“Bai,esti dus cu capul,cum sa ma duc in aeroport cu 5 valize mari dupa mine,din care 3 pline cu ceainice. Mi le confisca pe toate la vama.”


“Treaba ta, sa nu zici ca nu ti-am spus.”


M-am dus, am cumparat doar doua valize mari pe care le-am burdusit cu ceainice si doua geamantane 5 in 1.


Taica-miu se uita la mine, zambind cu subinteles ,doar el ma sponsorizase cu banii de cumparaturi. Refuzase in schimb sa-mi dea bani sa cumpar si o trompeta(era si scumpa,vreo 3500 pe vremea aia).


“Ce te uiti bre asa la mine,mai mult decat sa mi le confiste ce poate sa-mi faca, doar nu-s droguri ? ”


In sfarsit, blindat cu geamantane am primit pe 4 iulie, de sarbatoarea Americii, marele telefon.Pe 6 iulie la prima ora  trebuia sa fiu la aeroport.


Nu pot sa va descriu calatoria mea de la Comanesti pana la Gara de Nord si de acolo pana la Otopeni cu 5 valize dupa mine (mai aveam si una cu bunuri personale).Ati rade cu lacrimi.


Ajung in Otopeni iar colegii au facut ochii cat cepele cand m-au vazut.”Ce faci coane,ti-ai luat si mobila cu tine”.Ei aveau doar cate o valijoara.Am inghitit in sec si mi-am zis ca cine rade la urma,rade mai bine.


In aeroport peste 600 de marinari asteptau sa plece in voiaj.Stateam de ore bune acolo si nu ne baga nimeni in seama.In schimb, militie si securitate ca la balamuc, pistoale mitraliera, caini lupi, puncte de control fixe si mobile ce te controlau prin sondaj.


Parca ar fi primit o amenintare cu bomba asa se desfasurau lucrurile.


Noi studentii satateam mai departe. Marinarii insa au inceput sa vocifereze. Trecusera peste sase ore si nimeni nu stia la ce ora o sa plecam.


Vuietul multimii de marinari incepea sa se mareasca iar numarul fortelor de ordine s-a dublat in jurul nostru.


Spre seara dupa un control sumar ne-au urcat in doua avioane, bagajele au trecut necontrolate prin vama si am rasuflat usurat. Scapasem fara probleme.


Totul se petrecuse insa cu suspect de multa graba si usurinta.


Am decolat si in avion am ascultat  obisnuitul discurs al pilotului care ne-a urat bun venit,detaliile de zbor si  anuntandu-ne ca prima escala o vom face la Constanta.


Am crezut ca asa este procedura.Am aterizat la Constanta si toti pasagerii am fost coborati in aeroport.


Am mai stat aici cateva ore, nimeni nu spunea nimic, spiritele au inceput din nou sa se incinga si cand sa se declanseze  o mica revolta am fost invitati la avioane. Ne-au transmis ca a fost o problema legata de o aprobare de survol si ca totul s-a rezolvat.


Avionul a decolat in noapte in aplauzele marinarilor,unii au adormit iar dupa un timp am fost anuntati sa ne pregatim de aterizare.


Unii care mai zburasera spuneau ca am ajuns prea repede la Barcelona unde se facea de obicei realimentarea avionului inainte de a se indrepta spre Mauritania.


Ni s-a  comunicat la difuzoarele din avion sa coboram si sa urcam in autobuzele de la sol.


Am coborat din avion iar la sol stupoare maxima.Barcelona era de fapt binecunoscutul aeroport… Otopeni.


Ne-au dus pe toti intr-o aripa a aeroportului , supravegheati discret de trupele speciale de securitate.


Plecasem de 24 de ore de acasa, ma plimbasem cu avionul Bucuresti-Constanta-Bucuresti si acum eram din nou in aeroport. Toate bagajele noastre ne asteptau cuminti in sala. Cred ca nici macar nu fusesera urcate in avion.


Imaginati-va ce a urmat. A inceput revolutia in direct.Marinarii din toate colturile tarii au inceput sa strige si sa protesteze impotriva bataii de joc la care au fost supusi.


Persoane cu statii radio ne inconjurau din toate partile.Au incercat sa-l ia pe un tip mai vocal ce parea un lider si atunci a inceput vacarmul.Incepusem sa tremur de frica. Daca ma luau si ma controlau imi gaseau valuta si atat imi trebuia.


S-a facut apel la liniste si ni s-a comunicat ca in cel mai scurt timp va veni un director general din minister ca sa lamureasca situatia.


A venit directorul Negoiescu care ne-a spus ca din ratiuni de securitate plecarea se amana, ni se va asigura cazarea gratuit la hotelul Turist  pana vom gasi un mijloc de transport spre casa, ni se vor da foi de parcurs gratuite si ca isi cer scuze pentru deranjul creat.


Sa nu credeti ca totul s-a sfarsit in liniste. Scandalul a mai durat vreo doua ore, au fost retinuti oameni dar pana la urma totul s-a terminat cu bine si am plecat spre casa incarcat din nou de maldarul de valize.


Va imaginati ironiile la care am fost supus cand am ajuns din nou acasa plin de bagaje. Am indurat totul cu stoicism si dupa alte 10 zile am primit mult asteptatul telefon.Prezinta-te la aeroport.


Tata ca sa nu taca m-a atins discret.”Ce facem,iti pregatim camera pentru maine seara cand te intorci inapoi?”Am inghitit in sec.


Nu mai vroiam din nou sa indur supliciile unei noi calatorii cu trenul coplesit de atatea bagaje si am inchiriat de data aceasta o masina.


La Otopeni controlul bagajelor a trecut fara probleme,toate valizele fiind acceptate si iata-ma in sfarsit in avion.


Pilotul ne anunta ca urmatorea escala va fi Barcelona. Oare asa va fi?


FOTO AICI


(Va urma)

 

PS. Ce se intamplase in acea zi la Otopeni?Era organizata la Bucuresti celebra sedinta a tarilor tratatului de la Varsovia unde au participat toti sefii de stat ale tarilor socialiste.Din cauza masurilor extreme de securitate activitatea pe aeroport a fost blocata.Ghinionul si proasta organizare a facut ca noi sa ne aflam in locul potrivit la momentul nepotrivit.Cand lucrurile au escaladat s-a luat decizia ca sa fim mutati la Constanta unde puteam sa vociferam fara sa deranjam pe nimeni.Bagajele au ramas intr-adevar la Bucuresti.

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 5 =

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Website is Protected by WordPress Protection from eDarpan.com.