Nouadhibou, Mauritania.Cinzeci si doua de zile de infern pe Oceanul Atlantic. ( partea a-2-a )
Continuare… partea 1 aici si poze aici
Eram mort de oboseala asa ca am adormit imediat in avion. La un moment dat am simtit ca avionul incepe sa coboare si instantaneu mi-am aruncat ochii pe geam.
Am admirat o mare de lumini care se apropiau din ce in ce mai tare si apoi avionul a aterizat.
“Da doamne sa nu fie din nou Otopeniul sau Constanta!…mi-am zis eu… ca nu as putea suporta din nou rusinea reintoarcerii acasa. ”
Atunci am vazut scris mare de tot: Barcelona.Eram deja departe de Romania.Pentru prima oara in viata mea respiram aerul Occidentului.
Alimentarea avionului s-a facut cu toti pasagerii la bord si dupa o ora eram deja in aer.
In avion se fuma intr-o veselie,multi servisera cate ceva tarie in aeroport inainte de plecare asa ca erau foarte exuberanti.
Am adormit din nou cu gandul la zgaraie norii pe care credeam eu ca-i voi vedea in Mauritania,magazinele luxoase pline cu de toate comparativ cu saracia de la noi din tara,cluburile de noapte pentru marinari cand unul dintre colegi mi-a dat un ghiont si m-a trezit.Ne apropiam de finalul calatoriei.
Se facuse dimineata si m-am uitat la ceas.Trecusera aproape 7 ore de cand plecasem de la Bucuresti. Aproape 6000 de km distanta.
M-am uitat pe geam si am vazut cum avionul a survolat zona de pescuit unde pescuiau sute de traulere.
Cand ne-am apropiat de aeroport mi-a sarit in ochi epava unui avion rupt in doua.
Un pasager a spus ca era un Tarom de-al nostru care facuse o aterizare fortata cu cativa ani in urma.
Am aterizat cu bine, au urmat aplauzele de rigoare iar avionul a parcat in dreptul unei cladiri mai mult decat modesta.
M-am dat jos din avion alaturi de ceilalti si m-a izbit dintr-o data o caldura insuportabila.
Era o zi mai racoroasa atunci din ce spuneau ceilalti marinari,doar 43 de grade la umbra.
Am trecut prin vama ca prin branza deoarece nu ni s-a facut nici cel mai mic control.
Mi-am recuperat valizele si am iesit in fata asa-zis-ului aeroport care nu avea decat o singura pista de aterizare si decolare si un mic turn de control.
Am auzit ca ma striga cineva si cand colo pe cine vad:Marius,consateanul meu care venise cu alt avion putin mai devreme.
Am asteptat vreo ora cu totii, timp in care m-am invartit prin jur ca sa ma obisnuiesc cu locul.
Peste tot aceeasi impresie,cea de saracie lucie.
Cladirile darapanate,mizeria si nisipul care iti intra peste tot iti creea o stare considerabila de disconfort.
Primul lucru care te frapa erau masinile.Peste 90% dintre ele erau celebrele Dacii ale noastre.
Cadeau tablele de pe ele de ruginite ce erau, botite,unele fara faruri si aproape toate fara nici o portiera. Aer conditionat 100% natural.Dar absolut nimanui nu parea sa-i pese de asta.
Unele fusesera decupate cu flexul fara nici un fel de arta si design si facute decapotabile.
Sute de arabi galagiosi se miscau in zona,veneau spre tine, insfacau valizele si fara sa te intrebe plecau cu ele spre masinile transformate ad-hoc in taxiuri.
Fuseseram avertizati de insistenta lor asa ca eram cu ochii in patru.
La un moment dat vine o coloana de vreo 10 camioane si un tip mai solid incepe sa strige cat il tineau plamanii:
“Atentie,mergem in port unde va asteapta salupele care o sa va transporte la pescadoarele unde ati fost repartizati.Acum,toate bagajele se vor pune in aceste camioane iar in acelea de acolo veti urca voi.Vom face doua drumuri asa ca nu mai pierdeti vremea.Echiparea!”
“Doamne ,ce caut eu aicea la 6000 de km de casa ?…ma intrebam eu in timp ce aruncam valizele intr-o masina si ma chinuiam sa-i memorez numarul ca sa nu caut de bezmetic bagajele mai tarziu.
Ne-am inghesuit cate 50 de oameni in bena fiecarui camion si am plecat spre port.Aveam strania senzatie ca parca eram un prizonier de razboi care avea ca si destinatie un lagar de exterminare.
A urmat un drum plin de gropi iar peisajul care ni se infatisa in fata ochilor era selenar.
Nisip, gunoaie aruncate, mizerie,mirosuri, case insalubre si nici un pic de verdeata.
Desert de jur imprejur doar nu degeaba eram in Sahara.
Ceea ce remarcam insa destul de des erau caprele; foarte multe capre. Nici in ziua de astazi nu am aflat ce mancau acele animale ca nu se vedea fir de iarba.Pe ici colo se mai invartea cate o camila.
Parca eram in transa.Nu intelegeam nimic din ceea ce se derula in jurul meu.
Marele meu noroc era Marius care era deja la al 4-lea voiaj si stia cum merg treburile pe aici.
“Florine,stai pe langa mine iar cand ajungem in port am un bisnitar al meu pe care il cunosc si care o sa ne scape de ceainice si valize. Nu te apuci sa le dai singur ca nici nu stii preturile pe aici si nici nu cunosti cum arata moneda lor.”
Am ajuns in port la debarcader si in momentul in care am inceput sa descarcam bagajele si sa le identificam au inceput sa apara sute de bisnitari care au inceput sa traga de noi strigand:”Davai Gogule jamantan,davai Gogule sainic”.
Adsolut toti marinarii veterani aveau la vanzare ceainice si geamantane.Se vindeau ca painea calda.Imi parea rau acum ca nu-mi cumparasem mai multe,cum ma sfatuise Marius.
La toti romanii,arabii le spuneau simplu:Gogule iar la rusi:Ivan
A aparut Marius cu arabul pe care il cunostea insotit de vreo patru gealati,s-a uitat bisnitarul la valize, a deschis una dintre ele, cea cu ceainice si apoi si-a pus oamenii si le-a aruncat pe celelalte intr-o camioneta fara sa le mai verifice.
A urmat o negociere scurta,ceva de genul: ofer 500,Marius a spus ca fara o mie nu discuta,arabul a oferit 750 si afacerea a fost incheiata.
Moneda nationala in Mauritania era ouguiya.Facusem o adevarata afacere.Dupa calculele paritatilor valutelor le dadusem de 12 ori mai scumpe decat le luasem din tara si asta la prima mana.Eram si eu un mic bisnitar.
Scapasem de bagaje si asta era cel mai important lucru. Arabul din dorinta de a mai face o afacere mi-a luat si valiza personala a cantarit-o putin in mana si mi-a facut un pret si la ea.Am refuzat spunandu-i in franceza ca am lucrurile mele in ea.
“No problem Gogule,no problem, davai jamantan la mini.Fara jamantanul asta Gogule, i-am spus smulgandu-i valiza din mana”.
Am rasuflat usurat cand am scapat de el si m-am dus spre colegii care urmarisera amuzati scena.
Indrumatorul nostru ne-a spus ca mai dureaza cam doua ore pana vom pleca in larg asa ca daca mai avem de facut ceva cumparaturi gen cafea si tigari sa cumparam de la buticurile din zona ca nu stia cand o sa mai coboram pe tarm.
In port se vorbeau toate limbile pamantului.Te intalneai in special cu marinari rusi ,coreeni, japonezi dar si foarte multi marinari din tarile nordice.
Am plecat cu Marius pe la cumparaturi si cand am vazut preturile la tigari si ness am ramas masca.
Tigarile “Camel” si “Marllboro” aveau preturile mai mici decat tigarile Carpati si Marasesti de la noi din tara.
In camin la facultate un pachet de “Camel” si “Marllboro” il cumparai de la arabi cu 100 de lei iar aici la butic il gaseai cu 5 lei. De douazeci de ori mai putin.
La fel si sapunurile “Fa” si “Rexona” care erau mai ieftine decat sapunurile Cheia de la noi.
Mi-am luat vreo 10 cartuse de tigari (eram mare fumator la vremea aia si la pretul ala chiar daca nu erai merita sa te apuci) si vreo 10 cutii de ness.Alcool nu se gasea.
Tragand cu nesat dintr-o tigara si plin de ouguiya in buzunar priveam acum mult mai linistit oceanul.
M-am despartit de Marius care era imbarcat pe Amaradia si a plecat primul cu salupa.
Toti studentii urmam sa mergem la inceput pe un singur pescador urmand ca atunci cand vom ajunge in zona de pescuit sa fim impartiti pe nave.
M-am urcat pe salupa plin de speranta. Nici nu banuiam ce avea sa ma astepte.
